Aveam 25 de ani când l-am cunoscut pe soțul meu, și eram în Biserica de la 18 ani, și totuși nu reușisem să găsesc pe cel potrivit.

Făceam parte din diverse grupuri, mergeam la biserica în fiecare duminică, însă căutările mele erau soldate mai degrabă cu eșec. Mă gândeam că poate eu sunt de vină și am așteptări prea mari.

Părinții mei îmi spuneau să mai scurtez din fustă și să mai lungesc dulceața, să nu tai dintr-o prietenie prea repede.

Dar nu era totuși atât de simplu, pentru că simțeam că dacă e să fac pasul asta, va trebui să aleg pe cineva cu care îmi va face plăcere să stau 20-30 de ani, sau cât ne va da Domnul. De aceea, va trebui să știu dinainte dacă aveam aceeași viziune asupra vieții.

În cercurile de prieteni se știe că nu trebuie să vorbești despre două lucruri, sunt tabu: religie și politică. Iar dacă nu vorbești despre lucrurile astea cu prietenii, unde se discuta atunci? Păi în familie, între soț și soție. Și dacă nu suntem pe aceeași poziție cu aceste două aspecte, în mod sigur nu voi vrea să stau cu cineva să mă cert 20 de ani! Așa că de la început trebuia să testez bărbatul care va dori să se căsătorească cu mine.

Firește că nu supui omul la toate teste din prima zi, trebuie o perioada de cunoaștere, în care tu încerci să îl cunoști pe el

dar la rândul tău, te lași întrebată și cercetată de el. Ar fi normal ca și bărbații să aibă o imagine despre viitoarea soție, nu neapărat legată de fizicul ei. Când am început să vorbesc cu soțul meu, chiar de la început a avut trei întrebări. Legate de caracterul meu, de anumite preferințe , lucruri care pentru el însemnau mult. Trebuie să te cunoști și pe tine destul de bine ca să știi ce îți place și ce nu.

Eu am trăit până la 20 de ani fără să-mi pun ordine în preferințe, fără să îmi trasez niște coordonate, dar totuși, după o perioada de schimbare profundă, când am început să merg la biserica, încet încet am înțeles CUM ar trebui să arate viitorul meu soț.

De asta e important să va faceți o caracterizare sinceră și cât mai cuprinzătoare pe site, ca tot procesul să fie mai simplu și mai fluid.

Nu e o rușine să te caracterizezi, nici să spui sincer ce calități ai, rușine e să exagerezi și să te privești în oglindă fără să vezi ce e cu adevărat în fața ta. Așa că atunci când începi să te gândești serios la momentul în care va trebui să alegi un soț pentru următorii ani, puțin cate puțin o forma prinde contur. Multe fete se gândesc la aspectul fizic mai mult, uneia îi plac blonzii, alteia bruneții, unul trebuie să fie cu părul creț, sau înalt, puternic, musculos, tot felul de atribute fizice. Și deși și lucrurile acestea au o valoare în căutarea viitorului soț, nu după asta trebuie o femeie creștină să se călăuzească atunci când ia o decizie atât de importantă pentru restul vieții ei.

Caracteristicile fizice se pot schimba foarte repede, dar cele spirituale

puse în om de la naștere de Dumnezeu, apoi crescute cu grijă de diverse persoane importante din viață lui - mama, tata, anumiți profesori poate, oameni care lasă o urmă adâncă în sufletul unui adolescent- aceste caracteristici nu se vor schimbă ușor, ele rămân într-o persoană pe tot parcursul vieții sale, se accentueze și îl definesc pentru totdeauna.

Așa că ce folos să mă căsătoresc cu A. de ex, care atunci când mi-am făcut cruce în față unei biserici, a întors jenat capul? Cum se va comporta el mai departe, când frumusețea mea se va ofili? Mă voi duce singură la biserica? Dar copiii mei, ce cale vor urma, a mea sau a lui? Dacă în viață de familie nu există o regulă pe care să o urmeze cu toții, și fiecare face ce vrea, atunci nu o să fie o familie legată, nu va avea viitor atunci când vor apărea copiii în ea..

Pentru că aspectul copiilor e unul foarte important. Și asta am căutat să văd la viitorul meu soț, ce părere are, îi plac copiii? Vrea să avem unul? Doi? Mai mulți? Câți ne va da Domnul? Se va ocupa de ei? Îi va iubi, așa cum mă iubește pe mine, sau vor fi pe un plan mai îndepărtat? Va dori să îi educe în Biserica? Îi va place compania lor, sau vor trebui lăsați la bunica până mai cresc ei.. poate până pe la 6-7 ani, și apoi aduși înapoi acasă? Am observat multe familii, ca să îmi fac o părere despre cum aș vrea să îi educ.

Trebuia să știu de la început că sunt cu soțul meu pe aceeași linie de front, ca să nu luptăm unul împotriva celuilalt.

Sunt multe căsnicii fericite care încep bine și în care nu vezi nicio problema... până apare un copil. Atunci începe egoismul să iasă la iveală, managementul timpului pentru părinți pare că o ia în toate direcțiile, și balanță începe să se dezechilibreze. Pentru că fiecare vine în căsnicie cu un bagaj emoțional și cu experiențele proprii, atunci când apare copilul, iubirea dintre părinți nu mai este principalul ingredient. Mai sunt și alte 'condimente' care fac mâncarea să aibă gust. Care fac o familie să funcționeze fără sughițuri majore.

Înțelegerea pentru sarcinile celuilalt, aplecarea de a ajută chiar atunci când ești mort de oboseală și nimic nu te oprește să te duci la somn, decât gândul că și celălalt e obosit, apoi preocuparea pentru școală copiilor, pentru anturajul pe care îl au, pentru preocupările din afară școlii, tot ce ține de acea mică persoană, acelea vor fi puse în prim plan.

Multă vreme am crezut că alegerea soțului se face doar pe baza de 'chemistry'

dacă simți o atracție pentru el și e și reciprocă, gata, punct ochit, punct lovit, ai găsit jumătatea și restul vieții va curge liniștit. Ha! Ce viziune naivă. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le consideri. Și pot exista cazuri în care să simți că iubești pe cineva cu toată inima ta, și să te scurgi pe jos când îl/o vezi, dar în același timp, mintea te ține puțin în laț, și nu-ți da voie să te bucuri prea tare, parcă semnalizează să o iei mai încet și să te asiguri.

Am avut această dilema, în care am simțit că nu pot să îmi pun de acord inima cu mintea, și atunci l-am întrebat pe duhovnicul meu, 'Ce să fac?'. E ceva greșit ceea ce simt, are rost să îmi pun întrebări sau mai bine să 'go with the flow'.? Duhovnicul meu de atunci era un preot foarte încercat, trecut prin temnițele comuniste, și mi-a spus că aceste două aspecte nu pot trăi una fără alta, iar dacă vreau să am o căsnicie frumoasă și peste 20 de ani, va trebuie să le împac.

Să-mi împac inima cu mintea, și amândouă să spună același lucru.

E greu, mai ales când inima e complet încătușată, însă ca să te protejezi pe ține însăți, trebuie să te tragi un pas înapoi și să judeci încet, cu calm și la rece. Dacă mintea și inima îți spun același lucru, atunci e bine.

O altă întâmplare care m-a așezat cumva pe drumul care trebuie, a fost cu părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol. Eram în vacanță cu niște prieteni și l-am întrebat ce să fac, să aleg o căsnicie de conveniență, doar pentru că nu găseam persoană potrivită și aveam deja o vârstă tulbure, sau să aștept? Și răspunsul dansului a fost pe inima mea:

Decât să faci o concesie pe baza de lucruri mărunte, mai bine mergi la mănăstire.

Douăzeci, treizeci, poate patruzeci de ani să trăiești cu un om doar pentru că nu ai avut altă opțiune, fără să existe la baza o dragoste adevărată, e foarte greu de dus. Pentru că e greu să-ți dai seama repede despre caracterul unui om, dacă nu petreci timp mai mult cu el.

Și cred că alt test important in care cel mai bine se vede cum îi e firea e atunci când se enervează, când ceva nu iese cum trebuie. Așa trebuie să apreciezi un om, când se mai poate abține cu greu să rămână în calmul lui, pentru că atunci fiara dinăuntru se arată în toată urâciunea ei, și oamenii încep să înjure, vorbesc urat, poate și lovesc. Asta e un test pe care toți trebuie să îl dea. Câți dintre noi suntem buni și blănzi la inima? Putem să acceptăm un om care are un caracter urat? Și dacă se poartă așa la manie, ce îl va împiedica să nu își verse nervii și pe cei de lângă el, apropiați sau nu?

Eu am vrut sa știu si despre trecutul soțului

mai ales cum vorbește despre mama lui, despre fostele prietene. Există o trăsătura urată la anumiți oameni, care se manifestă prin împroșcarea cu noroi a persoanelor care i-au nemulțumit la un moment dat. E o calitate să nu porți ranchiună si să ierți celor care ți-au greșit. Nu spune nimeni ca e ușor, si poate asta se înfăptuiește târziu in viață, dar măcar de la noi trebuie sa pornească binele, sa încercăm sa fim blânzi si sa nu răspândim ură.

Și să nu uităm totuși că e foarte important să avem și binecuvântarea duhovnicului nostru.

El trebuie să știe de căutările noastre și, la un moment dat, să și cunoască pe cel cu care am decis să începem o relație. Dacă ești în Biserica, știi că e foarte important să te pui sub ocrotirea unor sfinți atunci când începi o lucrare. Și pentru că această lucrare, de a-ți găsi jumătatea e atât de importantă, mulți creștini fac Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sau Paraclisul Ei, sau dacă au aplecare spre alți sfinți, de ex. Sfinții Ioachim și Ana, care sunt ocrotitori ai familiilor creștine, atunci pot face acel acatist timp de 40 de zile.

Să punem început bun în orice lucrare!